35 de ani de TRAIECT: concert la Brăila în 1998, solist Barrie Webb

Duminică, 19 iulie, ora 11
Sala “Pro Arte” a Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Brăila
CONCERTUL GRUPULUI DE MUZICĂ NOUĂ TRAIECT
Conducerea muzicală: Sorin LERESCU
Invitat: Barrie WEBB (Marea Britanie)

Alexandru Hanganu – flaut
Cătălin Ţuţuianu – vioară
Lucica Nicolae – pian
Viorica Nagy – violoncel
Georgeta Radu – percuţie
Sorin Oancea – clarinet
Leonard Pădureţ – trombon

În program:
Ede Terenyi – Traiectorie albă pentru ansamblu
Anatol Vieru – Feuerwerk pentru flaut, vioară şi vibrafon
Ştefan Niculescu – Duplum pentru violoncel şi pian cu sintetizator
Mihaela Stănculescu-Vosganian – Reverberations pentru trombon, percuţie şi live-electronic
Ghenadie Ciobanu – Spatium sonans pentru flaut solo
Sorin Lerescu – Side show pentru trombon şi ansamblu cameral

sursa: caietul-program al Festivalului Internaţional „Întâlnirile Muzicii Noi“ Brăila 1998

Advertisements

Concert TRAIECT în Festivalul MERIDIAN 2013 – o cronică de Despina Petecel-Theodoru

* Concertul ansamblului Traiect” condus de Sorin Lerescu (2 Decembrie, Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică).

Preocuparea lui Sorin Lerescu pentru conceptul de sincretism – atât în compoziţie, cât şi în unele scrieri teoretice ale sale – s-a reflectat şi în genericul sub auspiciile căruia s-a desfăşurat întregul program: Sunet-Formă –Culoare. Idei în dialog (I) – să fie ultima sintagmă, o preluare a celei folosite de Horia Roman Patapievici pentru faimoasele lui dialoguri televizate, transferate din 2013 în spaţiul noii Librării Humanitas, de la Cişmigiu?!

Seara a debutat cu Sincronie (4) pentru clarinet, pian şi percuţie (Răzvan Gachi, Andrei Podlacha, Georgeta Radu) de Ştefan Niculescu – lucrare în care autorul explorează, ca şi în alte partituri ale sale, plurivocalitatea şi politempiile ce converg spre unison şi eterofonie, obţinute din aglomerarea sau rarefierea alternativă a sonorităţilor, din contraste între pasajele eruptive ale clarinetului şi altele lin-visătoare, ale pianului şi percuţiei. Sunetul-pedală al clarinetului, cu rezonanţă de flaut ecranează, în final, armoniile pianului şi percuţiei, delimitând două lumi disparate şi totuşi complementare.

Piesa compozitorului ungur Csanád Kedves, Veranderende Interferenties (Interferenţe fluctuante, schimbătoare – p.a.a.) pentru clarinet-bas şi mediu electronic (Răzvan Gachi, Roman Vlad) a ilustrat sugestiv semnificaţia din titlu. Pe fondul electronic, plutind impasibil, dansatorii (Cezara Blioju şi Răzvan Stoian), înfăşuraţi în fâşii late de plastic au executat mişcări contorsionate, atraşi unul spre celălalt din direcţii opuse, ca de o forţă gravitaţională implacabilă. Gestualitatea lor a luat, la un moment dat, înfăţişarea unor păsări neliniştite, rănite în zbor. Interferările fluctuante de aripi, şi-au revărsat neliniştea asupra clarinetului-bas care, la fel ca în lucrarea lui Ştefan Niculescu, se transformase într-un ecran opac, interzicând şi totodată facilitând comunicarea dintre cei doi, existând în universuri paralele.

În Jurnal de concert cu clarinet (trio pentru clarinet, violoncel şi pian – Răzvan Gachi, Viorica Nagy, Andrei Podlacha – p.a.a.), Laura Mânzat combină limbajul modal (regăsit în inflexiunile de la pian sau în formulele ritmice ale clarinetului, ca semnalele de tulnic), cu o anume cantabilitate a celor trei instrumente, sau cu ritmurile repetitive ale violoncelului, în jurul căruia se zideşte în fapt această lucrare, foarte riguros închegată.

Odată cu piesa Reverberations (Reverberaţii) pentru trombon, percuţie şi live-electronics (Cătălin Bucerzan, Georgeta Radu, Roman Vlad) de Mihaela Vosganian, pătrundem în lumea sacru-profană cu care ne-a obişnuit compozitoarea. Întregul demers se bazează pe cumularea unor motive de bocet, ritmuri dionisiace, venite parcă din Sacre de Stravinski, şi translări, prin glissando, în zonele extrem-orientale, acolo unde măştile şi tatuajele făceau parte din ceremonialele uzuale. Dansatoarea şi coregrafa Liliana Iorgulescu a întruchipat un astfel de personaj. Acoperită din cap până în picioare cu un veştmânt confecţionat din hârtie imprimată cu propriul chip multiplicat, ea începe prin a executa mişcări mecanice, de marionetă, dar care conţin, în însuşi mecanismul alienant, repetitiv, perspectiva dobândirii inerente a libertăţii de exprimare. Este momentul în care ”ascunsul” iese la lumină printr-un proces de dezvelire/ dezvăluire a adevăratului chip, când ”cămaşa de forţă” e înlăturată, şi când personajul încorsetat până atunci începe să se preumble dezinhibat, în spaţiu, însoţit de umbra unui alt personaj, masculin – dansatorul Lucian Martin. Din acel punct, mediul electronic şi trombonul, cu sunet sălbatic, primitiv, în contrast cu puritatea percuţiei dau semnalul regresiei în timp, pentru a recupera seninătatea originară a condiţiei umane. Numai că, din gravă, dramatică, disperată, această condiţie se converteşte într-o stare… parodică! Personajul feminin îşi aruncă rând pe rând măştile constrângătoare – simulacre  ale propriei fiinţe – iar personajul masculin îi presară, calm, pe creştet, ceva asemănător cu nisipul – aluzie la naşterea omului ”din ţărână”, al trecerii efemere pe pământ şi al întoarcerii în ţărână?! – după care dispar amândoi, pulverizându-se.

Lucrarea în p.a.a., a lui Petru Stoianov, Proporţii I pentru flaut solo (Alexandru Hanganu) a readus în prim plan puritatea sunetului şi transparenţa delicată, edenică, a culorii timbrale, creionând cu nostalgie şi sensibilitate poetică, fără tehnici instrumentale sofisticate, dar pe suprafeţe extinse, un Autoportret pe o frunză de toamnă (subtitlul partiturii, ca ”pretext poetic de Nichita Stănescu”).

Vladimir Scolnic a mizat din nou  pe contraste în piesa pentru vioară,  violoncel  şi pian intitulată postmodern, Old, New Games (Raluca Florescu, Viorica Nagy, Andrei Podlacha – p.a.r.). Compozitorul israelian se joacă, la propriu, cu tehnica spiccato-ului – la vioară şi violoncel –, cu acordurile placate, ca nişte clustere, ale pianului, cu ritmurile contrapunctice eterogene, secvenţate de cezuri violente ce declanşează adevărate cavalcade competitive între instrumente, şi cu intensităţile sunetelor care dau naştere la ciocniri permanente între zgomot şi linişte, tensiune-relaxare.

Programul ansamblului ”Traiect” s-a încheiat cu Cadenţa I pentru trombon şi percuţie de Mihai Moldovan. Plină de umor, fantezie, vitalitate, muzica pare o calchiere a structurii temperamental-intelectuale a compozitorului. Tratat aidoma unui corifeu din tragediile antice greceşti, trombonul narează, cu un fel de vorbire cântată, dramaturgia imaginată de compozitor. Excelentă interpretarea lui Cătălin Bucerzan, care a sesizat perfect dinamica şi spiritul transtextual al muzicii. La rândul ei, Georgeta Radu s-a dovedit a fi o virtuoză în mânuirea instrumentelor percusive. De altfel, toţi membrii ansamblului ”Traiect” condus de Sorin Lerescu merită doar elogii pentru empatia pe care o demonstrează de fiecare dată cu muzica pe care o interpretează.

O premieră în contextul ”Meridianului” a constituit-o, aşa cum spuneam, documentarul experimental Corpus, în regia şi scenariul regizorului Laurenţiu Damian, cu o coregrafie concepută de Liliana Iorgulescu, totodată unul dintre… corpuri. Intenţia regizorului a fost aceea de a prezenta, prin sugestii explicite ori simbolice, etapele metamorfozării corpului uman în intervalul cuprins între naştere şi moarte, legătura dintre materie şi spirit, trup şi suflet, acesta din urmă supravieţuind prin opera de artă – teatrală, literară, muzicală, sculpturală etc.  Mixate cu artă, imaginile care însoţeau corpurile umane, de la naştere – sub semnul  bincuvântării  divine (am  reţinut  corect gestul duhovnicesc al mâinii pictate de Sorin Dumitrescu?) – până la ultimele  consecinţe ale degradării biologice, ar fi trebuit să parcurgă 9 etape ale devenirii fiinţei: Facere… desfacere,  Iluzia trupului, Holcaust, Ieşirea din trup, Raiul şi Iadul, Eternizări, Trupul devenit hoit, Din nou facere… desfacere, Epilog. Din păcate, din motive tehnice, filmul s-a întrerupt la jumătate, adică exact înainte ca sufletul desprins  de trup să acceadă  fie în Rai, fie în Iad. Chiar şi aşa, proiecţia a completat şi rotunjit sincretismul gândit de Sorin Lerescu drept emblemă a concertului său.

* Despina Petecel-Theodoru, “Puncte cardinale”, Adnotări pe marginea celei de-a 9-a ediţii a Festivalului Internaţional “Meridian”, Zilele SNR-SIMC, Actualitatea Muzicală, Nr. 12, Decembrie 2013 (p. 4-6)