O cronică despre TRAIECT de Despina Petecel Theodoru

ACTUALITATEA MUZICALĂ Nr. 12, Decembrie 2016, pag. 7-8

Festivalul Internaţional “Meridian” ediţia a 12-a

(…) Aula Palatului Cantacuzino a găzduit, în 15 Noiembrie, concertul Ansamblului de Muzică Nouă „Traiect”, condus de către fondatorul său, compozitorul Sorin Lerescu. Oricât de „nouă” ar fi, muzica promovată de acest ansamblu, care va împlini în curând 35 de ani de existenţă, nu exclude latura afectiv-emoţională şi o anume poetică a expresiei, ce determină impactul empatic imediat asupra auditorilor.

Programul a debutat cu lucrarea Dianei Gheorghiu, intitulată chiar Mecanismele emoţiei (p.a.a.) şi dedicată ansamblului „Traiect” (Geanina Săveanu Meragiu – vioară, Viorica Nagy – violoncel, Georgeta Radu – percuţie, Alexandru Hanganu – flaut, Andrei Podlacha – pian, Răzvan Gachi – clarinet, Florian Radu – trombon). Pe fondul simbolic al „emoţiei”, susţinut de timbrul filigranat al viorii, se derulează, într-o înlănţuire alertă, feluritele tipuri de manifestare a emoţiei/emotivităţii: melancolică, jucăuşă, plină de umor, neliniştită, cu accente dramatice, de un calm interiorizat confundat uneori cu geamătul, ca cel insuflat de suita de glissandi a violoncelului. Ansamblul a reuşit să restituie polisemia acestei reţele emoţionale, construită cu atâta fler psihologic de către compozitoare,
tocmai datorită abilităţii în dozarea coloritului timbral.

Dacă ar fi să găsesc un atribut al piesei lui Stockhausen, In Freundschaft (În prietenie) pentru trombon solo, acesta ar avea ca punct referenţial „Codul Morse” – acea metodă de transmitere a informaţiei prin intermediul unui sistem secvenţial de linii şi puncte. Aşa am recepţionat eu muzica lui Stockhausen: ca pe o asociere de sunete punctiforme, intermitente, cu altele, liniare, dispersate prin salturi intervalice ample sau reîntregite prin formule ritmice variate, un fel de puzzle ritmico-timbral repetitiv. O repetitivitate excesivă însă, pasibilă de a deveni monotonă. Din fericire, Florian Radu a înnobilat timbrul trombonului, instrument mai rar întâlnit ca solist, rotunjindu-i şi purificându-i asperităţile îndeobşte cunoscute.

Autentic în toate demersurile lui creatoare, tânărul compozitor Lucian Zbarcea nu ezită să-şi etaleze bogăţia afectiv-sentimentală într-o muzică de factură clasicizantă, cu aer romanţios, desuet uneori. În realitate, Lucian deţine arta construcţiei componistice diversificate, şi, în egală măsură, instinctul exploatării la maximum a valenţelor tehnico-timbrale ale instrumentelor, astfel încât, chiar şi o lucrare pentru un număr restrâns de „voci” – aşa cum este şi The Meaning of Life (Sensul Vieţii), pentru pian, vioară, violoncel (p.a.a.) – să sune orchestral. Muzica s-a mulat pe armoniile consistente ale pianului, adevărat pilon de susţinere a întregii arhitecturi sonore. În ciuda unui aparent eclectism formal, muzica lui Lucian Zbarcea are impact imediat asupra interpreţilor şi, implicit, a publicului – fapt remarcat în plăcerea, elanul, generozitatea cu care cei trei instrumentişti s-au întrecut în a descoperi şi tălmăci „sensul vieţii”.

Specializat în muzica de jazz, compozitorul australian Don Banks a fost prezent, în concertul ansamblului „Traiect” cu trilogia Prologue, Night piece and Blues for two (Prolog, Piesă de noapte şi Blues pentru doi) pentru clarinet şi pian (p.a.r.). Cele trei momente muzicale au fost reprezentate prin trei elemente de tehnică şi limbaj componistice adecvate sugestiilor din titlu: ritmuri contrapunctice convergând spre unison cantabil; fraze cursive, calde (clarinet) şi arpegieri lente, confesive ale pianului; ritmuri de jazz cantabile. Remarcabilă, şi aici, plăcerea şi dăruirea cu care a fost interpretată piesa lui Don Banks.

Sonata nr. 4 pentru flaut solo (cu mişcare scenică) de Dan Voiculescu a adus în prim-plan contururile spaţiului ondulat blagian (deal-vale-deal), alternând periodic două ritmuri, de către solistul care se plimbă printre pupitrele pe care erau răsfirate filele partiturii, fiecare preluând de fapt fraza precedentă îmbogăţită cu noi inflexiuni modale, cu tendinţe doinite şi ritmuri de joc de o simplitate arhetipală. Tactarea măsurii şi chiar a pauzelor, sincopate sau continue, cu piciorul, de către flautist este, dincolo de ilustrarea mecanică/manieristă, a paşilor unui joc popular, mai viu sau mai lent, o invitaţie de a medita asupra trecerii implacabile, misterioase a timpului. Plină de legitimitate interpretarea instrumentală şi scenică a lui Alexandru Hanganu.

Ultima lucrare din concertul ansamblului „Traiect”, făurită din durităţi şi acalmii, din clusterele pianului, continuate ciclic de armonicele naturale ale câtorva intervale primare, cu admirabile eterofonii polifonizate şi sonorităţi transsubstanţializate, contingente cu zona inegalabilă a sublimului oniric, a fost And after the fire (Şi după foc) – Concert pentru flaut, clarinet, vioară, violoncel şi pian (p.a.a.), al compozitorului israelian Doron Kaufman. Interesantă structură interioară, unde sunetele consonante se risipesc, spectral, în varii unghiuri spaţio-temporale, şi se reunesc, pentru a se despărţi din nou. Solve e coagula. Versaţi în interpretarea muzicii noi, instrumentiştii formaţiei au punctat cu uimitoare dibăcie ramificaţiile radiale ale traseelor ritmico-melodice ale piesei. Cu siguranţă de sine şi gestică neostentativă – efecte ale îndelungatei experienţe componistice şi dirijorale -, Sorin Lerescu a sporit valoarea actului interpretativ al ansamblului. (…)

Despina PETECEL THEODORU

Advertisements

Despina Petecel Theodoru despre TRAIECT în revista “Actualitatea muzicală” Nr. 2, Februarie 2015

dscn1781

Despina PETECEL THEODORU, MERIDIAN 2014 – “Panta rhei”, Gânduri despre Festivalul Internaţional „Meridian” 2014, la un deceniu de existenţă, ACTUALITATEA MUZICALĂ, Nr. 2, Februarie 2015, pag. 4 – 17

(…) * Ansamblul „Traiect” (2 Decembrie, ora 19,00, Studioul de Operă şi Multimedia al UNMB). (pag. 5 – 7)

Dacă programul Cvartetului „Gaudeamus” a purtat pecetea transcendenţei, cel al ansamblului „Traiect” a stat sub semnul dramaturgiei, al contrastelor puternice între ordine şi haos, cantabilitate şi armonii dintre cele mai caustice, între duritate şi feerie. În Phonologos V pentru 7 instrumentişti, Sorin Lerescu experimentează, ca în multe alte partituri ale sale, în special în cele din ciclul Phonologos, efectele contrastelor dintre raporturi divergente, de tipul consonant-disonant, unu-multiplu, sunet determinat-sunet nedeterminat, continuitate-discontinuitate, sau ale coliziunii dintre zgomot şi sunet, dintre sunet şi limbaj. Din rumoarea timbrală iniţială, produsă de trombon, flaut, clarinet, vioară, violoncel, pian şi percuţie se nasc, periodic, secvenţe eterofonice intersectate de momente de lirism, de linişte sau de stridenţe, de linearitate sau conglomerate ritmico-armonice, până când, epuizate, tensiunile sfârşesc prin a deveni complementare. Vioara solistă este cea care instaurează primatul raţiunii, al logos-ului, transformând opacitatea demersului muzical într-un flux consonant, comprehensibil.

Prin piesa intitulată Gesturile unei ere defuncte (p.a.a.) pentru clarinet şi pian – interpreţi de o remarcabilă expresivitate şi creativitate, Răzvan Gachi şi Andrei Podlacha – compozitorul sloven Dušan Bavdek (n. 1971) îşi exprimă, într-un mod cu tentă ironică nostalgia pentru un trecut muzical în care amalgamează ritmuri repetitive percutante, extrovertite, cu ascuţişuri sticloase, poate de provenienţă primitivă; configuraţii contrapunctice ludice; armonii acordice cu reminiscenţe impresioniste; contraste ritmico-melodice care sfârşesc însă în consonanţa meditativă a ambelor instrumente.

Iulia Cibişescu-Duran şi-a conceput lucrarea în primă audiţie absolută, Conexiuni-H pentru ansamblu instrumental (vioară, violoncel, flaut, clarinet, trombon, pian şi percuţie), ca pe o suită de evenimente “înfăşurate”, aş spune, în jurul sunetului si (H) cu care începe şi se sfârşeşte partitura. Compoziţia are însă ca reper nu doar sunetul si, ci şi compartimentul percuţiei care determină, în egală măsură, amploarea simfonică a desfăşurărilor sonore, densitatea sau rarefierea structurilor ritmico-timbrale, modal-polifonice şi eterofonice, stabilind totodată echilibrul între stări afective divergente precum lirismul, dionisiacul, ludicul. Deşi foarte riguros construită, piesa nu e deloc lipsită de componenta umoristică, iar dexteritatea, dezinvoltura şi dedicaţia membrilor ansamblului “Traiect” faţă de muzica nouă, i-au pus în evidenţă polisemia cu precizie remarcabilă.

În Breakfast pentru violă solo, Adrian Enescu ne-a oferit un “mic dejun” frugal, început cu formule ritmice alerte, trecând printr-o secţiune cantabilă, ca să ajungă într-o zonă a narativităţii elegiace. Interpretarea elevată, bogat nuanţată a Corneliei Petroiu a conferit muzicii nobleţe, profunzime şi sens.

Spirit contemplativ, atras de tainele Universului şi ale naturii înconjurătoare – vezi titluri ca Sub soare şi stele (simfonie), Spatium sonans (Spaţiul răsună), Călătorie imaginară, Păsările şi apa etc. – Ghenadie Ciobanu (n. 1957, Republica Moldova) a fost prezent în ediţia a X-a a Festivalului “Meridian” cu o lucrare intitulată Semne reflectate pe cer pentru ansamblu instrumental (vioară, violă, violoncel, flaut, clarinet, trombon, pian şi percuţie) – în fapt, o “pădure” de sunete. La început cristaline, cu timbruri prelungi, misterioase, conturând o lume naturală fremătândă, multicoloră, aceste sunete se combină treptat în formule motivice concentrate, cu caracter minimalist, mozaicat.

În programul concertului la care mă refer a figurat şi o creaţie a compozitorului ungur Csanád Kedves, Cohésion déséquilibrée (Coeziune dezechilibrată) dedicată formaţiei “Traiect”. Antinomia sintagmei din titlu e rezolvată de către autor prin trasee intens fragmentate, dar menţinute într-o stare difuză, creată de flageolete şi percuţia cristalină, infuzată cu o serie de pigmenţi cromatici (coloranţi) prin intermediul unor instrumente ca piccola, vibrafonul, clarinetul, pianul. Amintind vag de maniera mahleriană de a sugera viaţa interioară a Naturii, muzica lui Csanád Kedves planează o vreme în spaţiul-timp, într-o curgere lentă, impasibilă, pentru ca apoi să-şi transforme sunetele şi timbrurile în adevărate efemeride pierdute/absorbite în Cosmos.

Promotoare a fenomenului componistic inter- şi transdisciplinar, Maia Ciobanu ne-a propus o piesă cu un titlu ce trimite la formulele rădăcinilor pătrate sau la valorile constantelor matematice de tipul lui π (pi) sau al numărului de aur: Nr. 273, 16 [grade Kelvin] – Intersecţii, în fapt, echivalentul numeric pentru 0 grade Celsius. Când se atinge acest prag numeric, „stările devin fluide, în permanentă reconfigurare de la solid la lichid şi (posibil) înapoi, iar drumul de la imprecizie la exactitate şi de la exactitate la imprecizie se poate parcurge în cele mai felurite moduri şi viteze”. Scrisă pentru saxofon, violă şi mediu electronic, muzica se încheagă pe fondul electronic asemenea unui zgomot de sorginte cosmică, ce se apropie şi se îndepărtează, în conformitate cu principiul matematic de la care a pornit, desenând linii ondulate, sinuoase, în concordanţă însă cu cele câteva dintre cugetările abstract-filosofice care-i aparţin lui Tudor Mihai Cazan, fiul compozitoarei. Ele sunt rostite de către violista Cornelia Petroiu şi de Răzvan Gachi în postura de saxofonist: “caut reguli într-o libertate fără reper…”; “mă apropii, te măreşti, te îndepărtezi, te micşoreşti, te măreşti, te apropii…”. Fondul-pedală şerpuit, derutant e intersectat şi de pasajele cu note duble ale violei care introduce astfel ordinea şi consonanţa în lipsa de repere a unei lumi aflată la limita absurdului. La fel ca lucrările precedente, şi aceasta se încheie prin absorbţia în genune, a oricărui sunet, a oricărei armonii, ca pentru a reface perfecţiunea muzicii sferelor.

Concertul ansamblului “Traiect” s-a încheiat cu un nou opus al Laurei Ana Mânzat: Graal pentru ansamblu instrumental şi recitator (p.a.a.). Născută din pasiunea tinerei compozitoare pentru arta trubadurilor francezi ai sec. al XII-lea şi al XIII-lea – printre ei, Charles d´Orléans, Peire Cardenal, Hugues III, Seigneur d’Oisy, ale căror versuri “sunt organizate într-un scenariu coerent şi atractiv” – piesa, construită din “20 de scene muzicale, fiecare cu tempo-ul şi desfăşurarea proprie”, înglobează “principalele elemente mitologice ale vremii: zâna lacului, calul fermecat Bayard, turnirul, iubirea cavalerească, nostalgia “Tărâmului de dincolo”. Ingenioasă, cu un simţ dramaturgic dezvoltat, Laura Mânzat “meştereşte” timbrul şi ritmul instrumentelor, respectând specificul medieval al sonorităţilor repetitive, preponderent metalice, ca cele din timpul turnirurilor cavalereşti medievale, sau inventează “linii melodice libere, uneori romantice, alteori teatrale, capricioase”, fastuoase ori de un lirism feeric, dar şi cu accente ironic-caustice. Compozitoarea a mai asociat fiecărui personaj principal câte un instrument şi „motive sonore descriptive: Cavalerul este reprezentat de violoncel, Rivalul său de flaut, Zâna lacului de vioară” etc. Toate sunt adecvate conţinutului poetic al versurilor recitate/povestite cu aplomb şi candoare de către actorul Dan Bordeianu. Indiferent de stridenţele unora dintre sonorităţi, muzica îşi urmează cu fermitate drumul către atingerea pragului de sus al frumuseţii şi purităţii absolute (Graalul) care-i permite celui „rătăcit” să-şi „aleagă drumul”, să „nu urască”, să aibă “puterea de a uita”, pentru a „iubi pe cine-l iubeşte” şi extaziindu-se în faţa iubitei ideale exclamând: „O, Doamne, cât e de frumoasă!”. (…)

Despina Petecel Theodoru

Sursa: http://www.ucmr.org.ro/Texte/AM-2015-02.pdf

Concert TRAIECT în Festivalul MERIDIAN 2013 – o cronică de Despina Petecel-Theodoru

* Concertul ansamblului Traiect” condus de Sorin Lerescu (2 Decembrie, Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică).

Preocuparea lui Sorin Lerescu pentru conceptul de sincretism – atât în compoziţie, cât şi în unele scrieri teoretice ale sale – s-a reflectat şi în genericul sub auspiciile căruia s-a desfăşurat întregul program: Sunet-Formă –Culoare. Idei în dialog (I) – să fie ultima sintagmă, o preluare a celei folosite de Horia Roman Patapievici pentru faimoasele lui dialoguri televizate, transferate din 2013 în spaţiul noii Librării Humanitas, de la Cişmigiu?!

Seara a debutat cu Sincronie (4) pentru clarinet, pian şi percuţie (Răzvan Gachi, Andrei Podlacha, Georgeta Radu) de Ştefan Niculescu – lucrare în care autorul explorează, ca şi în alte partituri ale sale, plurivocalitatea şi politempiile ce converg spre unison şi eterofonie, obţinute din aglomerarea sau rarefierea alternativă a sonorităţilor, din contraste între pasajele eruptive ale clarinetului şi altele lin-visătoare, ale pianului şi percuţiei. Sunetul-pedală al clarinetului, cu rezonanţă de flaut ecranează, în final, armoniile pianului şi percuţiei, delimitând două lumi disparate şi totuşi complementare.

Piesa compozitorului ungur Csanád Kedves, Veranderende Interferenties (Interferenţe fluctuante, schimbătoare – p.a.a.) pentru clarinet-bas şi mediu electronic (Răzvan Gachi, Roman Vlad) a ilustrat sugestiv semnificaţia din titlu. Pe fondul electronic, plutind impasibil, dansatorii (Cezara Blioju şi Răzvan Stoian), înfăşuraţi în fâşii late de plastic au executat mişcări contorsionate, atraşi unul spre celălalt din direcţii opuse, ca de o forţă gravitaţională implacabilă. Gestualitatea lor a luat, la un moment dat, înfăţişarea unor păsări neliniştite, rănite în zbor. Interferările fluctuante de aripi, şi-au revărsat neliniştea asupra clarinetului-bas care, la fel ca în lucrarea lui Ştefan Niculescu, se transformase într-un ecran opac, interzicând şi totodată facilitând comunicarea dintre cei doi, existând în universuri paralele.

În Jurnal de concert cu clarinet (trio pentru clarinet, violoncel şi pian – Răzvan Gachi, Viorica Nagy, Andrei Podlacha – p.a.a.), Laura Mânzat combină limbajul modal (regăsit în inflexiunile de la pian sau în formulele ritmice ale clarinetului, ca semnalele de tulnic), cu o anume cantabilitate a celor trei instrumente, sau cu ritmurile repetitive ale violoncelului, în jurul căruia se zideşte în fapt această lucrare, foarte riguros închegată.

Odată cu piesa Reverberations (Reverberaţii) pentru trombon, percuţie şi live-electronics (Cătălin Bucerzan, Georgeta Radu, Roman Vlad) de Mihaela Vosganian, pătrundem în lumea sacru-profană cu care ne-a obişnuit compozitoarea. Întregul demers se bazează pe cumularea unor motive de bocet, ritmuri dionisiace, venite parcă din Sacre de Stravinski, şi translări, prin glissando, în zonele extrem-orientale, acolo unde măştile şi tatuajele făceau parte din ceremonialele uzuale. Dansatoarea şi coregrafa Liliana Iorgulescu a întruchipat un astfel de personaj. Acoperită din cap până în picioare cu un veştmânt confecţionat din hârtie imprimată cu propriul chip multiplicat, ea începe prin a executa mişcări mecanice, de marionetă, dar care conţin, în însuşi mecanismul alienant, repetitiv, perspectiva dobândirii inerente a libertăţii de exprimare. Este momentul în care ”ascunsul” iese la lumină printr-un proces de dezvelire/ dezvăluire a adevăratului chip, când ”cămaşa de forţă” e înlăturată, şi când personajul încorsetat până atunci începe să se preumble dezinhibat, în spaţiu, însoţit de umbra unui alt personaj, masculin – dansatorul Lucian Martin. Din acel punct, mediul electronic şi trombonul, cu sunet sălbatic, primitiv, în contrast cu puritatea percuţiei dau semnalul regresiei în timp, pentru a recupera seninătatea originară a condiţiei umane. Numai că, din gravă, dramatică, disperată, această condiţie se converteşte într-o stare… parodică! Personajul feminin îşi aruncă rând pe rând măştile constrângătoare – simulacre  ale propriei fiinţe – iar personajul masculin îi presară, calm, pe creştet, ceva asemănător cu nisipul – aluzie la naşterea omului ”din ţărână”, al trecerii efemere pe pământ şi al întoarcerii în ţărână?! – după care dispar amândoi, pulverizându-se.

Lucrarea în p.a.a., a lui Petru Stoianov, Proporţii I pentru flaut solo (Alexandru Hanganu) a readus în prim plan puritatea sunetului şi transparenţa delicată, edenică, a culorii timbrale, creionând cu nostalgie şi sensibilitate poetică, fără tehnici instrumentale sofisticate, dar pe suprafeţe extinse, un Autoportret pe o frunză de toamnă (subtitlul partiturii, ca ”pretext poetic de Nichita Stănescu”).

Vladimir Scolnic a mizat din nou  pe contraste în piesa pentru vioară,  violoncel  şi pian intitulată postmodern, Old, New Games (Raluca Florescu, Viorica Nagy, Andrei Podlacha – p.a.r.). Compozitorul israelian se joacă, la propriu, cu tehnica spiccato-ului – la vioară şi violoncel –, cu acordurile placate, ca nişte clustere, ale pianului, cu ritmurile contrapunctice eterogene, secvenţate de cezuri violente ce declanşează adevărate cavalcade competitive între instrumente, şi cu intensităţile sunetelor care dau naştere la ciocniri permanente între zgomot şi linişte, tensiune-relaxare.

Programul ansamblului ”Traiect” s-a încheiat cu Cadenţa I pentru trombon şi percuţie de Mihai Moldovan. Plină de umor, fantezie, vitalitate, muzica pare o calchiere a structurii temperamental-intelectuale a compozitorului. Tratat aidoma unui corifeu din tragediile antice greceşti, trombonul narează, cu un fel de vorbire cântată, dramaturgia imaginată de compozitor. Excelentă interpretarea lui Cătălin Bucerzan, care a sesizat perfect dinamica şi spiritul transtextual al muzicii. La rândul ei, Georgeta Radu s-a dovedit a fi o virtuoză în mânuirea instrumentelor percusive. De altfel, toţi membrii ansamblului ”Traiect” condus de Sorin Lerescu merită doar elogii pentru empatia pe care o demonstrează de fiecare dată cu muzica pe care o interpretează.

O premieră în contextul ”Meridianului” a constituit-o, aşa cum spuneam, documentarul experimental Corpus, în regia şi scenariul regizorului Laurenţiu Damian, cu o coregrafie concepută de Liliana Iorgulescu, totodată unul dintre… corpuri. Intenţia regizorului a fost aceea de a prezenta, prin sugestii explicite ori simbolice, etapele metamorfozării corpului uman în intervalul cuprins între naştere şi moarte, legătura dintre materie şi spirit, trup şi suflet, acesta din urmă supravieţuind prin opera de artă – teatrală, literară, muzicală, sculpturală etc.  Mixate cu artă, imaginile care însoţeau corpurile umane, de la naştere – sub semnul  bincuvântării  divine (am  reţinut  corect gestul duhovnicesc al mâinii pictate de Sorin Dumitrescu?) – până la ultimele  consecinţe ale degradării biologice, ar fi trebuit să parcurgă 9 etape ale devenirii fiinţei: Facere… desfacere,  Iluzia trupului, Holcaust, Ieşirea din trup, Raiul şi Iadul, Eternizări, Trupul devenit hoit, Din nou facere… desfacere, Epilog. Din păcate, din motive tehnice, filmul s-a întrerupt la jumătate, adică exact înainte ca sufletul desprins  de trup să acceadă  fie în Rai, fie în Iad. Chiar şi aşa, proiecţia a completat şi rotunjit sincretismul gândit de Sorin Lerescu drept emblemă a concertului său.

* Despina Petecel-Theodoru, “Puncte cardinale”, Adnotări pe marginea celei de-a 9-a ediţii a Festivalului Internaţional “Meridian”, Zilele SNR-SIMC, Actualitatea Muzicală, Nr. 12, Decembrie 2013 (p. 4-6)